Plinio Corrêa de Oliveira

Catolicismo, No. 104, 1959-08

Analizaţi fotografia aeriană a Castelului Windsor din imaginea alăturată. Prima impresie avută este aceea a unui decor de poveste - imensitatea edificiului, minunata varietate a părţilor sale, delicateţea şi puterea din ele, totul sugerează prezenţa a ceva ce e dincolo de realitatea zilnică. 

Castelul, acest fantastic complex de edificii, este în acelaşi timp simbolul şi cufărul cu comori al unei instituţii: regalitatea Britanică. În acest simbol, ca multe altele din Anglia tradiţională, aspectul exterior nu poartă marca protestantismului, liberalismului sau socialismului. Ceea ce este exprimat în aceste forme de granit reprezintă încă conceptul medieval şi catolic al originii divine a puterii publice, adevărata maiestate ce ar trebui să coexiste cu orice regim politic şi semnul patern care ar trebui să-l caracterizeze.

Semn patern, am spus. Acest castel nu ţinteşte să se arate ci arată talentul celui care l-a creat. Nu a fost făcut să intimideze, ci să încânte privirile.

Cel care îl contemplă nu tremură la vederea lui; nu simte că ar trebui să fugă ci că trebuie să intre.

Relaţia dintre cei mari şi cei mici este influenţată de acest ambient. Nobleţea lordului e transmisă servitorului său. Astfel, imensa bucătărie din Windsor, care e în mod autentic o bucătărie, este indiscutabil o bucătărie nobilă, respectabilă a unui castel, una ce comunică ceva despre demnitatea regală în ceea ce priveşte activitatea gătitului şi-i dă o splendoare ce era regală. 

Acest lucru se datorează faptului că în civilizaţia creştină grandoarea lordului nu umilea servitorul, ci îl înălţa.