de John Blain
La aniversarea naşterii lui Plinio Corrêa de Oliveira, fondatorul asociaţiei braziliene Tradiţie, Familie, Proprietate (orig. Sociedade Brasileira de Defesa da Tradição, Família e Propriedade) şi sursă de inspiraţie a celorlalte asociaţii similare răspândite în întreaga lume, site-ul american www.tfp.org a oferit cititorilor săi un fragment biografic despre acest om care a fost un adevărat ,,cruciat al secolului al XX-lea”. Finalizată în 1970, biografia de faţă a fost scrisă iniţial ca un rezumat destinat unei cărţi. Lipsită de o concluzie este o lucrare în curs de desfăşurare. Cu toate acestea, textul descrie circumstanţele în care s-a format caracterul tânărului Oliveira oferind o perspectivă completă asupra primei părţi a vieţii unui viitor lider al cărui ţel a fost acela de a sluji Biserica şi Civilizaţia Catolică.
Plinio s-a născut în Brazilia, o ţară ce ocupă jumătate din America de Sud. Descoperită în anul 1500 de portughezi, Brazilia a fost denumită ,,Pământul Sfintei Cruci”. Această ţară predominant catolică a fost condusă de monarhie până în 1889 când a avut loc lovitura republicană. Părinţii lui Plinio, João Paulo Corrêa de Oliveira şi Lucilia Ribeiro dos Santos, s-au născut în perioada crepusculară a monarhiei. Amândoi proveneau din vechea aristocraţie rurală – tatăl, din aristocraţia a cărui câmp de activitate era cultivarea trestiei de zahăr în Pernambuco, undeva în nordul Braziliei, iar mama din aristocraţia ce avea ca principală activitate cultivarea cafelei în São Paulo, zonă sud-centrală a ţării. De fapt, situaţia lor socială o oglindea pe aceea a vechilor familii care se ocupau de cultivarea plantaţiilor. Părinţii lui Plinio au trăit în São Paulo, unde el s-a născut în anul 1908 şi unde şi-a petrecut întreaga sa viaţă. A avut doar o singură soră, mai mare, Rosée.
Partea I
Formarea sa intelectuală şi socială
Cum tatăl său era din nordul Braziliei, Plinio şi-a cunoscut mai mult familia din partea mamei sale, Ribeiro dos Santos. Familia era una dintre cele mai tradiţionaliste din São Paulo, iar Dona Lucilia era unul dintre cei mai tradiţionalişti membrii ai săi. Mamă devotată, cu un spirit de discernământ inspirat de profunde convingeri religioase, ea i-a învăţat pe Plinio şi Rosée să recunoască statuia Inimii Prea Sfinte a Mântuitorului Isus Cristos înainte de a-i învăţa să spună ,,mamă” şi ,,tată”.
Alături de preocupările religioase, tânărul Plinio s-a simţit atras de aspectele sublime şi minunate ale vieţii societăţii tradiţionale. Avea un interes sporit în domeniile religiei, politicii şi problemelor sociale cu mult înainte de a şti să citească. Cu ochii minţii Plinio vedea idei ce nu trebuiau tăinuite în cărţi prăfuite ci mai degrabă ţesute în tapiseria vieţii umane. În viziunea lui Plinio contextul social a dat viaţă unor idei care, la rândul lor, au influenţat mentalităţile.
Semeţii atei de acasă
Plinio a spus primele cuvinte în portugheză la şase luni şi a început să vorbească franceza şi germana la patru ani. În personalitatea sa se combinau caracteristici ale oamenilor din Pernambuco şi São Paulo: era uimitor de logic pentru cineva atât de tânăr şi a dovedit de timpuriu înclinaţii pentru oratorie şi dezbateri.
Acasă se purtau frecvent discuţii despre situaţia politică a Braziliei. Chiar şi în această familie tradiţională existau ,,spirite îndrăzneţe” care-şi etalau înclinaţiile atee şi socialiste. Prezentându-se în chip de adevăraţi heralzi ai viitorului ei aveau tendinţa să domine discuţiile, în timp ce catolicii practicanţi care încercau să li se opună păreau confuzi şi defensivi. Deşi Dona Lucilia rămânea tăcută în timpul acelor dispute, Plinio a refuzat ferm tentaţia de a-şi trăda înclinaţiile. A ales să apere tradiţia.
Timpul transformărilor
Perioada de după cel de-al doilea război mondial a fost una de rapide transformări în Brazilia. Apariţia comunismului în Rusia şi în restul Europei Centrale a avut ecouri până în São Paulo unde demonstraţiile de stradă şi conflictele de muncă erau, adesea, violente. Treptat, atmosfera culturală şi socială din São Paulo s-a schimbat iar strălucirea de odinioară ce a caracterizat la belle epoque în această metropolă a intrat în declin.
Mecanizarea rapidă a favorizat acest proces. Oraşul São Paulo va fi absorbit de avântul industrial ameţitor ce va transforma acest oraş mic şi aristocratic într-unul din cele mai mari centre industriale ale Americii de Sud, cu peste opt milioane de locuitori (în 1970 – azi populaţia oraşului São Paulo numără aproape 12 milioane de locuitori). Începuturile mişcării feministe, care promova mode masculine pentru femei introducând maniere lipsite de eleganţă, a contribuit, de asemenea, la naşterea acestei ,,lumi noi” ce intra în conflict cu mentalitatea lui Plinio.
Dacă oamenii fuseseră fascinaţi de primele autostrăzi, emisiuni radio şi avioane comerciale, cu atât mai mult ei au fost subjugaţi de cinema. Filmele hollywoodiene au captivat mulţimea proclamând pretinsul caracter ireversibil al schimbărilor de după război. Captivaţi de euforia păcii, prosperităţii şi progresului, practic cei mai mulţi oameni au fost absorbiţi în acest vârtej fără a se gândi la amarele rezultate care vor urma de-a lungul secolului.
La vârsta de doar 10 ani Plinio a observat petrecându-se asemenea schimbări în jurul său şi le-a respins. A început să le dezbată trăsăturile, intrând în polemică cu acele ,,spirite îndrăzneţe” de acasă. Mai mult decât orice altceva el şi-a dezvoltat obiceiul de a reflecta încercând să înţeleagă evenimentele din jur. Cu cât viaţa se schimba mai mult cu atât Plinio era convins că anumite lucruri nu se vor modifica niciodată, sau că altele se vor schimba într-o direcţie diametral opusă tendinţelor la care era martor.
Respingerea acestui proces de către Plinio s-a cristalizat într-o rezistenţă conştientă, o poziţie adoptată pe viaţă.
Fani Hollywood la şcoală
În 1910 Plinio a intrat la Academia Iezuită Sfântul Ludovic, prima sa şcoală. Acolo a întâlnit nu doar studenţi din cercul său social ci şi copii din familii înstărite de proaspeţi emigranţi. Ceea ce a observat la unii din aceştia l-a făcut să-şi întărească perspectiva asupra vieţii.
Anterior intrării sale la Academie, atât Plinio cât şi sora lui au fost pregătiţi de o guvernantă bavareză, doamna Mathilde Heldman. Fraulein Mathilde lucrase în Europa pentru numeroase familii nobiliare. Aceasta a venit în Brazilia în cursul anului 1913, la invitaţia Donei Lucilia, purtând cu ea amintiri ale acelei belle epoque europene, strălucitoare şi aristocrate, pe care primul război mondial a distrus-o. În timpul cursurilor de limba germană şi franceză Fraulein Mathilde le povestea copiilor despre acea lume, accentuând ceremoniile, manierele lor distinse şi bunul lor gust.
La şcoală Plinio a simţit şocul unei atmosfere cu mult diferite faţă de aceea în care fusese crescut. În viaţa de zi cu zi studenţii erau deja captivaţi de transformările hollywoodiene. Pentru colegii lui Plinio cuvântul ,,Hollywood” era sfânt. Însemna modernitate, dinamism, auto-realizare, pragmatism, dispreţul culturii şi al reflecţiei, entuziasm pentru agitaţie şi acţiuni spontane, egalitate şi senzualitate. Promova o imagine simplistă şi deformată a Statelor Unite prin filme la care băieţii din şcoala braziliană se uitau îmbrăţişându-le fără ezitare valorile.
Provocările la care era supus acasă de „spiritele îndrăzneţe” se repetau deci şi la şcoală. Plinio nu avea decât două opţiuni: fie rezista, fie capitula şi adera la schimbările pe care sufletul său le respingea cu tărie. Invariabil, eforturile de a găsi colegi care să gândească asemenea lui au dat greş.
Însingurat prin modul său de a gândi, Plinio a decis să nu se manifeste printr-o opoziţie don quijotească faţă de oricine şi orice. Niciodată nu a spus sau nu a făcut ceva contrar convingerilor sufletului său, însă, totodată, lua poziţie doar în acele ocazii în care aprecia că ar fi avut şanse să învingă într-o dispută. După reflecţii temeinice, Plinio a urmat această conduită până la vârsta de 20 de ani. Ca orice luptător serios, a învăţat mai întâi strategia.
Misiunea: Reconstruirea Civilizaţiei Creştine
În timp ce spiritul hollywoodian domina minţile studenţilor, spiritualitatea Sfântului Ignaţiu de Loyola mai putea fi regăsită printre călugării iezuiţi. Plinio a fost imediat atras de seriozitatea, profunzimea şi coerenţa cu care a învăţat Sfântul Ignaţiu. A fost totodată atras de invitaţia sfântului de a practica religia până la ultimele sale consecinţe logice. În acest punct, influenţa religioasă a Donei Lucilia a găsit elemente logice pentru a întări convingerile lui Plinio, care dădeau roade printr-o iubire entuziastă. Plinio a început să practice religia şi să frecventeze Sacramentele cu şi mai multă asiduitate. A aprofundat, de asemenea, şi devoţiunea sa faţă de Sfânta Fecioară Maria, care a devenit, în timp, pilonul principal al vieţii sale spirituale.
Prin experienţa acumulată de-a lungul studiilor, Plinio a înţeles că bătălia pentru sau împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii sale este principalul factor motivaţional de-a lungul istoriei. În deplină fidelitate faţă de Biserică, lumea are mijloacele de a-şi proteja cele mai bune idealuri întemeiate pe stânca sigură a credinţei creştine, respingând toate erorile şi răul. Din contră, dacă lumea Îl respinge pe Dumnezeu şi Biserica Sa, moravurile, instituţiile, oamenii şi civilizaţiile vor merge inevitabil spre distrugere. A văzut noua ordine a lucrurilor, bazată pe secularizare, ca fiind goală de conţinut, inconsistentă şi perisabilă. Şi-a dat seama că doar o civilizaţie Creştină poate produce o ordine perfectă, capabilă să inspire un progres autentic, echilibrat şi drept, diametral opusă acestui galop nebunesc spre o prosperitate necumpătată şi plăceri propuse de noua ordine.
Studiul istoriei şi doctrinei catolice
Între 1918 şi 1928 Plinio a trăit o viaţă de intense reflecţii spirituale. Prăpastia care se adâncea între el şi cei din jur l-a încurajat spre gândirea abstractă şi analiză. Acest lucru l-a ajutat să definească caracterul obiectiv şi să evidenţieze logica ideilor sale. În acest scop a început un serios studiu al istoriei, în special cea a Franţei, dar şi a doctrinei catolice.
Din studiile sale mai timpurii asupra istoriei Europei Plinio avea unele cunoştinţe despre vechea civilizaţie creştină, ale cărei rămăşiţe încă îl mai înconjurau. Mai presus de orice, el a contemplat Biserica Catolică neatinsă, încă, de noua ordine, scăldată într-o aură regală, dumnezeiască.
Întrucât studia istoria europeană mult mai profund decât până atunci, a încercat să compună o imagine globală a ceea ce a fost biserica şi asupra a ceea ce a reprezentat civilizaţia creştină, căutând să răspundă la o întrebare deopotrivă spirituală şi practică: Ce ar trebui făcut pentru a opri valul de distrugere ce înaintează pe toate fronturile? Următoarea întrebare a fost: Ce ar trebui făcut pentru a reînnoi fidelitatea faţă de doctrina şi tradiţia lumii creştine? Era în căutarea mijloacelor unei reînnoiri care să păstreze valorile veşnice ale Bisericii şi ale Tradiţiei, redând verticalitatea oamenilor prin răspândirea acestora în lume.
Maturizarea unui tânăr „gânditor”
Deşi expus limitărilor evidente rezultate din vârsta tânără şi experienţa redusă, procesul de gândire al lui Plinio a revelat un curajos şi original spirit de sinteză. Plinio a folosit o perspectivă istorică asupra erorilor şi a răului drept element contrastant spre a evalua mai bine sensul adevărat al Bisericii şi al civilizaţiei creştine. Începând, deci, încă de la vârsta de 13 ani, Plinio a citit mult despre revoluţia franceză iar la 17 ani a studiat revoluţia rusească. Ambele revoluţii i-au furnizat materiale ample pentru a arăta contrastul dintre întuneric şi lumină, permiţându-i să aducă această sinteză în atenţia publicului larg. Lucrarea Revoluţie şi Contrarevoluţie a luat formă încet, dar cu multă forţă, în mintea sa.
Partea a II-a
Un lider catolic activ de-a lungul ţării
Cum dorinţa pentru o restaurare totală a civilizaţiei creştine creştea în sufletul său, Plinio nu s-a putut opri din a se întreba pe sine însuşi dacă acest lucru era realizabil. Ce putea face un singur om? Erau oare şi alţii care l-ar fi putut însoţi în această misiune?
Căutând aliaţi
În Congregaţia Mariană de la Academia Sfântul Ludovic, Plinio a cunoscut tineri care se rugau şi primeau frecvent Sfintele Sacramentele. Însă nici unul nu părea să aibă o perspectivă religioasă mai largă decât dorinţa propriei mântuiri. Aceştia nu l-ar fi urmat pe un asemenea drum anevoios dar luminos.
După ce a terminat liceul şi a intrat la facultatea de drept din São Paulo, Plinio a continuat să caute. Secularizată, facultatea şi studenţii împărtăşeau, la unison, aceleaşi valori precum colegii pe care îi cunoscuse la Academia Sfântul Ludovic. Izolat încă o dată, a rămas fidel deciziei sale şi a continuat să-şi caute aliaţi. În momentul în care părea că nu-i va găsi niciodată, aceştia au apărut într-un mod surprinzător şi într-un număr neaşteptat.
„Spiritele îndrăzneţe” răspândiseră ideea cum că religia ar fi fost bună doar pentru femeile respectabile, spre a le păstra virtuoase, dar în nici un caz pentru bărbaţi. După aceştia religia vlăguia masculinitatea. Într-o asemenea atmosferă, când un bărbat catolic îşi practica religia în mod deschis, el era discreditat şi privit cu sarcasm.
Deşi falsă şi contradictorie, această idee populară stătea drept mărturie pentru influenţa Bisericii Catolice – adversarul principal al acelor erori cărora Plinio li se opunea. De asemenea, a demonstrat cum acceptarea acestor erori forţa bărbaţii să devină urmaşi ai „Revoluţiei”.
Prin urmare, când Plinio a văzut un afiş ce-i invita pe bărbaţii catolici să participe la un Congres pentru Tineri desfăşurat în anul 1928, a simţit o provocare spirituală în sensul unui replici îndreptate împotriva influenţei „spiritelor îndrăzneţe”. S-a înscris imediat. Sute de tineri catolici entuziaşti au participat la acest Congres. Printre ei Plinio a găsit ceea ce căuta.
Plinio – lider catolic
Congresul Catolic pentru Tineri s-a ţinut în luna septembrie, anul 1928, şi a fost primul din seria de evenimente care a transformat Congregaţia Mariană, de-a lungul a mai puţin de 10 ani, într-o forţă naţională.
Cei mai mulţi dintre tinerii Congregaţiilor mariane proveneau din clasele de jos sau de mijloc şi erau marcaţi de o adevărată foame pentru spiritualitatea catolică. Aveau preocupări serioase legate de problemele sociale, fiind totodată puternic anticomunişti. De asemenea, într-o manieră eficace dar difuză, ei se opuneau caracterului anti-creştin al Revoluţiei Franceze cu toate ramificaţiile ei ideologice şi culturale.
Cum activitatea tineretului din Congregaţia Mariană s-a extins, Plinio a devenit un vorbitor constant la adunările publice de toate tipurile din São Paulo şi întreaga Brazilie. Datorită entuziasmul său, a talentului oratoric dar şi a îndemânării organizaţionale, el a devenit cel mai cunoscut lider marian din Brazilia.
În anul 1929, când studenţii de la drept păreau a fi receptivi la reînnoirea religioasă, Plinio a fondat Grupul Catolic de Acţiune al Universităţii care s-a dezvoltat rapid.
Grupările catolice reacţionează la o Brazilie în criză
În acest timp Brazilia era copleşită de numeroase crize. În 1929 piaţa cafelei a falimentat ducând la un colaps financiar în care cei mai mulţi dintre aristocraţii rurali şi-au pierdut bunurile. Familia mamei lui Plinio făcea parte dintre aceştia. În anul 1930, un liberal, susţinut de revoluţia comunistă, l-a răsturnat pe Preşedintele conservator Washington Luis Pereira de Sousa. Oraşele mari, cu dezvoltarea lor industrială şi comercială, au influenţat din punct de vedere politic regiunile rurale tradiţionale. Cu o dictatură muncitorească-militară ce conducea guvernul sub Getulio Vargas, Brazilia a început să alunece pe panta aventurii hazardate a celor de stânga.
În 1932, clasele superioare din statul São Paulo s-au răzvrătit în tentativa de a opri această manevră politică. Mişcarea lor nu a reuşit. Getulio Vargas a considerat necesară convocarea unei adunări constituţionale pentru a revedea organizarea politică a ţării.
Dată fiind importanţa adunării constituţionale, Plinio şi doi buni prieteni ai săi – Alceu de Amoroso Lima (al cărui pseudonim era Tristão de Athayde), scriitor recent convertit la catolicism, şi Heitor da Silva Costa, arhitectul renumitei statui a lui Cristos Răscumpărătorul din Rio de Janeiro – s-au gândit să fondeze Liga Electorală Catolică. Scopul ei era acela de a furniza informaţii votanţilor, astfel încât catolicii să ştie care anume dintre candidaţi erau favorabili cauzei lor. Cardinalul Sebastiao Leme, Arhiepiscop de Rio de Janeiro şi lider recunoscut al episcopilor brazilieni, a aprobat planul şi, în curând, Liga s-a răspândit de-a lungul Braziliei.
Succesul Ligii Electorale catolice
Plinio a devenit secretarul general al conducerii ligii din arhidioceza din São Paulo. Serviciile sale l-au făcut pe episcopul acestui oraş, Cardinalul Duarte Leopoldo e Silva, să-l aleagă în poziţia de candidat al Coaliţiei catolice pentru adunarea constituţională. La aceste alegeri, Plinio, care pe atunci avea 24 de ani, a surprins întreaga ţară fiind el însuşi uimit: a primit mai multe voturi decât toţi ceilalţi candidaţi din Brazilia şi un număr aproape dublu faţă de candidaţii din São Paulo.
Mulţi brazilieni s-au mirat cum de un avocat atât de tânăr şi neexperimentat, de abia ieşit de pe băncile facultăţii, s-a descurcat printre politicieni cu experienţă, mulţi dintre ei cu vederi contrare acelora din Liga Electorală Catolică. Liga dorea introducerea obligatorie a predării religiei în şcolile publice, interzicerea divorţului, recunoaşterea civilă a căsătoriilor religioase şi reintroducerea preoţilor în armată şi închisori. Activitatea lui Plinio a contribuit decisiv la includerea platformei Ligii în constituţia anului 1934. Plinio a fost văzut ca fiind unul dintre cei mai străluciţi şi eficienţi lideri catolici din adunarea constituţională.
Noua constituţie a fost implementată, în numele lui Dumnezeu, făcând posibilă fondarea universităţilor private aprobate de stat. Această prevedere a deschis pentru Plinio posibilitatea de a preda în mediul universitar. Astfel, în cursul anului 1934, el a câştigat postul de profesor la Catedra de Istorie şi Civilizaţie la o universitate ataşată de şcoala de drept pe care o absolvise cu cinci ani înainte. Curând, Plinio a început să predea istorie modernă şi contemporană la Colegiul Sedes Sapientiae şi, de asemenea, la Colegiul São Bento care s-a dezvoltat pe lângă Universitatea catolică Pontificală din São Paulo. Plinio era, de asemenea, director al săptămânalului Legionario. Câmpul său de acţiune era cu adevărat foarte vast.
Partea a III-a
Un luptător catolic
O schismă latentă ce prinse a se dezvolta în cadrul opiniei publice începu să-l separe pe Plinio de mulţi dintre catolicii cu care lucra. Aceasta era cauzată de „progresism” – un fenomen cu care Plinio a luptat din răsputeri încă de la începuturi.
Progresismul divide opinia catolică
În Brazilia progresismul a început încă din anul 1935, an când episcopatul naţional a fondat Acţiunea Catolică Braziliană. Tristao de Athayade era numit preşedinte naţional al organizaţiei iar Plinio era preşedinte în São Paulo.
Imediat Plinio şi-a dat seama că preoţii şi călugăriţele recent sosiţi din Europa propagau, discret dar intens, doctrine stranii în rândul Acţiunii Catolice. Anumite grupări din mişcare au adoptat aceste erori cu un entuziasm ce friza fanatismul. Plinio a încercat să dezvăluie elementele subversive scoţându-le la lumină. Din păcate eforturile sale s-au izbit de zidul atât de rezistent al indiferenţei. Chiar şi episcopii l-au ignorat.
Teama lui Plinio creştea pe măsură ce realiza că această criză din interiorul Acţiunii Catolice nu era doar locală, ci, internaţională. Ea putea deveni erezia secolului. Astfel, în 1943, scrie şi publică În Apărarea Acţiunii Catolice (orig. Em Defesa da Ação Católica). În paginile lucrării sale el avertizează asupra acestei infiltraţii progresiste. Nunţiul Apostolic al Braziliei, Dom Bento Aloisi Masella, mai târziu cardinal şi şambelan al Sfintei Biserici Catolice, a scris el însuşi prefaţa acestei cărţi.
Niciodată Plinio nu a fost un intelectual mişcat doar de motive speculative; niciodată el nu a scris pentru alţi intelectuali. A fost un luptător iar stiloul a fost arma sa. În mai puţin de şase luni, În Apărarea Acţiunii Catolice a împărţit profund opinia catolică braziliană. Episcopi şi preoţi au luat public poziţie pentru sau împotriva cărţii. Bastion al ideilor progresiste, Acţiunea Catolică nu şi-a mai revenit niciodată după această lovitură.
Cartea lui Plinio şi-a atins ţinta şi, drept răspuns, progresiştii înfuriaţi au făcut din autor ţinta unei campanii calomniatoare. Dintr-un lider aplaudat a devenit una dintre cei mai controversate figuri catolice din Brazilia. Invitaţiile de a vorbi în public s-au diminuat iar circulaţia revistei Legionario a scăzut deoarece, mulţi din abonaţi au renunţat la periodic. Plinio a rămas alături de un grup compus din mai puţin de zece prieteni. Împreună erau cunoscuţi ca fiind Grupul Legionario. În 1947, când Legionario ajunsese să fie distribuit din mână în mână, Plinio şi prietenii săi îşi pierduseră până şi numele după care fuseseră cunoscuţi.
Intervenţia Providenţei şi a Sfântului Scaun
Doi preoţi proeminenţi, care mai târziu au mers pe căi diferite, au făcut parte din micul grup de prieteni ai lui Plinio: Monseniorul Antonio de Castro Mayer şi părintele Geraldo de Proença Sigaud. Amândoi au fost susţinători ai cărţii În apărarea Acţiunii Catolice şi, prin urmare, au suferit represalii. Monseniorul Mayer, care fusese vicar general al diocezei, a fost făcut vicar administrativ al unei parohii umile din São Paulo. Părintele Sigaud a plecat în Spania.
Ceea ce i-a făcut pe Plinio şi prietenii săi să sufere cel mai mult de-a lungul acestei persecuţii, pornită împotriva lor datorită luptei pe care o duceau în apărarea Credinţei, era aparenta indiferenţă a Sfântului Scaun. Dar nici Providenţa şi nici Papa Pius XII-lea nu dormeau. După câţiva ani de tăcere, cercurile catolice braziliene au fost uimite să audă că Părintele Sigaud fusese numit episcop al diocezei braziliene de Jacarezinho. Speculaţiile despre această numire încă nu se încheiaseră când Monseniorul Mayer a fost făcut episcop de Campos. Roma intervenise în numele lui Plinio şi a prietenilor săi. După cum am menţionat mai sus, aceşti episcopi şi-au urmat drumurile proprii mulţi ani mai târziu.
În 1949, Plinio a primit, în numele Papei Pius al XII-lea, următoarea scrisoare semnată de Monseniorul Giovanni Battista Montini, pe atunci locţiitorul secretarului de stat al Sfântului Scaun:
Palatul Vaticanului,
26 februarie 1949
Stimate domn,
Mişcat de devotamentul şi pietatea voastră filială, aţi oferit Sfântului Părinte cartea În Apărarea Acţiunii Catolice în care aţi revelat o grijă deplină şi o sârguinţă asiduă.
Sanctitatea Sa este foarte plăcut impresionat că aţi explicat şi apărat Acţiunea Catolică – despre care aveţi o cunoaştere completă şi căreia îi purtaţi o mare stimă – cu profunzime şi claritate, astfel încât a devenit limpede pentru toţi cât de important este să studiem şi să promovăm această formă suplimentară de apostolat ierarhic.
Augustul Pontif speră din toată inima că această muncă a dat rezultate bogate şi mature şi că din ea veţi culege nu puţine mângâieri. Drept asigurare că aşa va fi, Sfântul Părinte vă acordă Binecuvântarea Apostolică.
Pentru moment, cu toată consideraţia, mă declar
Al dumneavoatră devotat,
G.B. Montini,
Locţiitor
Regruparea în jurul revistei Catolicismo
Cu toată aprobarea Romei, influenţa anumitor elemente progresive a fost atât de puternică încât Plinio a rămas ostracizat. Acest lucru s-a schimbat abia în anul 1951, când episcopul Mayer a fondat revista lunară Catolicismo, invitându-i pe toţi veteranii vechiului ziar Legionario să se alăture personalului lor. Revista a dobândit rapid o puternică notorietate naţională. Vechii camarazi ai lui Plinio au prins curaj iar el şi prietenii săi s-au pregătit încă o dată să lupte cu inamicii Bisericii.
Grupul lui Plinio a folosit perioada următoare pentru a studia împreună. Contactele zilnice au întărit legăturile lor spirituale precum şi înţelegerea mutuală. Prin urmare au devenit o adevărată familie de suflete.
În anul 1949, un grup de bărbaţi tineri aparţinând celor mai bune familii din São Paulo s-au alăturat acestei comunităţi după ce şi-au dat seama că adeziunea lor la Legionario le-a oferit ceva cu totul deosebit faţă de Congregaţia Mariană de la Academia Sfântului Ludovic. Entuziaşti şi militanţi în credinţa lor, aceşti tineri au călătorit de-a lungul Braziliei căutând alţi voluntari dispuşi să li se alăture şi să răspândească revista Catolicismo luptând pentru credinţă.
Pentru a-şi coordona eforturile în această direcţie, ei au organizat o săptămână anuală de studii în anul 1953. Începând din 1961 săptămâna de studii s-a extins devenind, treptat, Congresul Latino-American al revistei Catolicismo. Evenimentul număra peste 400 de participanţi veniţi din Brazilia, Argentina, Chile şi alte ţări sud-americane. După 1961, pentru a se a adapta mai bine numărului crescând de participanţi, în locul Săptămânii Naţionale de Studii s-au ţinut adunări regionale.
Participarea tuturor celor veniţi din Argentina, Chile şi din alte ţări a fost posibilă datorită eforturilor membrilor colectivului revistei Catolicismo, tineri şi vârstnici, pentru a găsi suflete asemenea în toată America de Sud.
Afinitatea dintre ei era imediată şi nu aveau dubii: aparţineau unei singure familii de suflete înrădăcinate în persoana Mântuitorului Cristos. Cu trecerea anilor, această comunitate s-a extins în Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela şi Uruguay, pentru ca mai apoi să se dezvolte în Canada, Franţa, Portugalia, Spania şi Statele Unite. (Azi există organizaţii surori în Italia, Germania, Austria, Polonia, Lituania, Anglia, Peru, Paraguay, Australia, Irlanda, Africa de Sud şi Filipine).
Mereu în creştere, această familie de suflete s-a definit inclusiv ca structură juridică. Prin urmare, în anul 1960 aluat naştere Societatea Braziliană pentru Apărarea Credinţei, Familiei şi Proprietăţii (orig. Sociedade Brasileira de Defesa da Tradição, Família e Propriedade). Rămânând legal autonome, în cursul anului 1967 grupurile argentiniene şi chiliene au devenit şi ele asociaţii TFP. A urmat formarea altor grupuri, inclusiv a TFP-ul american în anul 1974.
„Cel mai fidel ecou al credinţei al Magisteriului Suprem al Bisericii”
În 1974 Plinio împlinise 66 de ani. Cu toate acestea a continuat să accepte cu entuziasm marile provocări, crescând în înţelepciunea acumulată printr-o viaţă de suferinţe şi lupte. Deşi putea enumera victoriile repurtate în apărarea Bisericii, nu şi-a făcut nici o clipă iluzii în ceea ce priveşte puterea răului care afectează lumea.
Întunericul înconjura aceste faruri călăuzitoare ale realizărilor sale modeste care creşteau zilnic. Cea mai mare piatră de încercare pentru Plinio şi organizaţi sa a fost criza progresiştilor din Biserică. Papa Paul al VI-lea s-a referit la această criză vorbind despre „autodistrugerea” Bisericii sau despre împrăştierea „fumului Satanei” în interiorul sanctuarului.
Datorită formării, spiritualităţii şi studiilor sale, Plinio a fost mai presus de orice altceva un umil slujitor al Papalităţii. Cardinalul Giuseppe Pizzardo, prefect al Congregaţiei Seminariilor şi Universităţilor, i-a scris o dată lui Plinio rugându-l să-i trimită unul din studiile sale, Biserica şi statul comunist: o convieţuire imposibilă. Cardinalul a caracterizat lucrarea ca fiind „cel mai fidel ecou al tuturor documentelor Magisteriului Suprem al Bisericii”. Pe când citea scrisoarea, Plinio a menţionat că nu şi-ar fi putut dori nimic mai mult decât a fi considerat „cel mai fidel ecou” al Bisericii. De-a lungul anilor, iubirea lui Plinio pentru obedienţa necondiţionată faţă de Vicarul lui Cristos şi Sfântul Scaun au crescut neîncetat.
Ne putem uşor imagina supărarea şi frământările sale în ceea ce priveşte politica de destindere dusă de Papa Paul al VI-lea faţă de regimul comunist. Tocmai această politică l-a condus pe el şi Societatea Braziliană pentru Apărarea Credinţei, Familiei şi Proprietăţii la o decizie cu adevărat dureroasă: încetarea opoziţiei faţă de comunism sau declararea dezacordului şi chiar a rezistenţei faţă de politica Vaticanului. Plinio a ales o poziţie de rezistenţă filială, explicată într-un document ce poate fi considerat un adevărat imn al fidelităţii faţă de Papă şi Papalitate.
Susţinută de organizaţiile similare din întreaga lume, această „Declaraţie de rezistenţă” (titlul complet: Politica de deschidere a Vaticanului faţă de regimurile comuniste – n.tr.) a fost publicată în ziare importante din Canada, America de Sud şi Statele Unite. Citind-o, mulţi catolici au simţit că declaraţia exprimă propriile lor gânduri. Deşi anumite autorităţi ecleziastice din diferite părţi ale lumii şi-au exprimat dezacordul faţă de poziţia TFP-ului, nimeni nu a contestat legitimitatea sa din punct de vedere canonic. Căci ar fi făcut acest lucru dacă s-ar fi comis cea mai mică infracţiune.
Citind acest mic document avem în faţa ochilor o scurtă incursiune în luptele personale ale unui suflet mare. Aceste confruntări au fost constantele unei vieţi frământate. Începând cu vârsta inocenţei şi continuând până la vârsta senioratului – când pe drept şi-a câştigat caracterizarea de „cruciat al secolului XX” – , Plinio Corrêa de Oliveira i-a depăşit pe toţi aceia care au încetat să ducă lupta cea bună. Spre a-l omagia, este de datoria noastră să-i adoptăm standardele continuând marşul ce ne va conduce la triumful Inimii Neprihănite a Prea Sfintei Fecioare Maria.