Plinio Corręa de Oliveira

 

 

Comunism si anticomunism la începutul ultimului deceniu al acestui mileniu

 

Publicat în “Folha de S. Paulo” (Brazilia, 11-2-1990), “Wall Street Journal” (27-2-1990), “Corriere della Sera” (7-3-1990), “Tempo” (8-3-1990), în total în 50 ziare si/sau reviste din Occident

  Bookmark and Share

Cuvânt înainte

             În lumina recentelor evenimente de dincolo de Cortina de Fier, Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii (TFP) simte de obligaţie ei să se adreseze încă o dată publicului printr-o analiză a situaţiei politice mondiale scrise de ilustrul Prof. Plinio Correa de Oliveira, preşidintele TFP din Brazilia, una din organizaţiile noastre surori. Această lucrare a fost publicată recent în cel mai mare ziar brazilian al TFP din Sao Paulo's Folha de Sâo Paulo.

            Fiind publicată în Brazilia, fireşte că anumite părţi ale analizei sale sunt exemplificate prin aspecte specific braziliene, care nu se potrivesc neapărat şi altor ţări. Este şi cazul exemplelor din zona reformei funciare şi a reacţiei dure a presei împotriva TFP brazilian din secţiunea V. Acest lucru însă nu impietează asupra scopului analizei, care are atinge valabilitate internaţională.

 

I. NEMULŢUMIREA, FOCUL CARE DEZINTEGREAZĂ LUMEA SOVIETICĂ

Reformele Perestrojkăi în Rusia sovietică, mişcările politice centrifuge, care au dus în zile mai recente aproape la un război civil în Azerbaigian şi în respectivele enclave armene, frământă şi azi Lituania, Letonia şi Estonia, aflate la malul Mării Baltice, dar şi mai la sud, Polonia, Germania de Est şi chiar Cehoslovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria şi Iugoslavia. Dacă mai adăugăm şi căderea spectaculoasă a Zidului Berlinului şi a “Cortinei de fier”, aceste căderi constituie în ansamblul lor o mişcare ciclopică cum nu s-a mai văzut din timpul ultimelor două conflagraţii mondiale, sau chiar de la războaiele napoleonice.

Această răscolire a geografiei europene este manifestă în locuri diverse, în circumstanţe şi cu semnificaţii diferite; dar deasupra lor există o semnificaţie generală care le înglobează şi le străbate ca un mare impuls comun: este Nemulţumirea.

Nemulţumire cu “N” mare

Am scris acest ultim cuvânt cu “N” mare pentru că reprezintă o Nemulţumire spre care converg toate nemulţumirile regionale şi naţionale, economice şi culturale acumulate de multe decenii în lumea sovietică sub forma unei apatii indolente şi tragice; nemulţumirea celui care nu este de acord cu nimic, dar care este împiedicat fizic să vorbească, să se mişte, să se ridice, într-un cuvânt să manifeste o opoziţie eficientă. O nemulţumire totală exista deja dinainte, dar era, ca să spunem aşa, mută, paralizată, a fiecărui individ în casa, bordeiul sau cocioaba sa, unde de multe ori familia nu mai exista, fiind înlocuită de concubinaj. Nemulţumit, pentru că fiii erau adesea smulşi din sânul “căminului” şi încredinţaţi forţat Statului, singurul care le putea inocula o educaţie globală. Nemulţumit la locul de muncă, unde lenea, inactivitatea şi plictiseala invadau o mare parte a timpului iar salariile mici ajungeau doar cât să cumpere hrană sau alte articole, insuficiente şi de proastă calitate, produsele tipice industriei statalizate, cu virtuţi de capitalism de Stat.

La cozile care se formau lângă vitrinele magazinelor cu rafturi aproape goale de pe care se citea în mod ruşinos mizeria, se comenta în şoaptă despre lipsa generală de produse, de calitate şi de cantitate. Nemulţumire, mai ales, pentru că peste tot s-a interzis practica cultului religios, bisericile au fost închise, predicarea lui Dumnezeu era împiedicată; în şcoli domnea învăţarea obligatorie a materialismului, ateismului, într-un cuvânt, a a-religiei comuniste.

Toate aceste rele laolaltă apăsau mai dureros decât simpla considerare a fiecărui rău în parte. Cu alte cuvinte, dacă împotriva unui aspect sau altul al realităţii sovietice se mai făceau auzite proteste, cele mai recente evenimente ne arată că împotriva realităţii în ansamblul ei se propaga un adevărat incendiu furibund. Este o reacţie care, pentru simplul fapt de a ataca întregul, atacă regimul şi percutează orice capacitate de a se indigna de care este capabil sufletul omenesc: o nemulţumire globală împotriva regimului comunist; împotriva capitalismului Statului, împotriva ateismului despotic şi poliţienesc, în sfârşit, împotriva oricărui produs al ideologiei marxiste şi al punerii lui în practică în toate ţările aflate astăzi în grave frământări.

Aşadar, chiar este cazul să vorbim despre nemulţumire: după toate probabilităţile, cea mai generalizată şi mai completă nemulţumire pe care a cunoscut-o vreodată istoria.

Moscova face concesii timide şi în silă

 Este cât se poate de evident faptul că Moscova face în silă nişte concesii timide ici şi colo pentru a evita transformarea generală a acestei nemulţumiri în revoluţii şi războaie civile.

Dar, în lumina faptelor, scopul acestor concesii este cât se poate de incert. Căci, deşi sunt făcute tocmai pentru a linişti puţin spiritele, tocmai prin aceea le dau celor nemulţumiţi o mai mare conştiinţă a forţei lor, ca şi a slăbiciunii adversarului moscovit care până mai ieri părea atotputernic. De aici concluzia că reîmpăcarea de azi poate servi ca prilej pentru ca cei nemulţumiţi să strângă în jurul lor mase tot mai mari de adepţi, care să organizeze mari mişcări de revendicare, care mâine ar putea exploda în revendicări şi mai presante decât cele precedente.

Astfel, puţin câte puţin, se va putea dezvolta un proces caracteristic de escaladarea mişcărilor insurecţionale care să ducă spre succes, proces care are loc simultan cu declinul structurilor guvernelor anacronice şi corupte. 

Cel mai mare strigăt de indignare al istoriei

 Dacă nemulţumirea sovietică ar evolua astfel, fără a întâlni piedici de importanţă majoră, observatorul politic nu ar trebui să fie foarte atent pentru a înţelege punctul final la care se va putea ajunge: prăbuşirea puterii sovietice în imensul imperiu până mai ieri înconjurat de cortina de fier şi clădirea, din ruinele care se vor acumula, a unui unic, imens, tunător strigăt de indignare al popoarelor ocupate şi oprimate.

 

II. SUNT INTERPELAŢI RESPONSABILII DIRECŢI AI UNUI IMENS DEZASTRU: CONDUCĂTORII SUPREMI AI RUSIEI SOVIETICE ŞI AI NAŢIUNILOR OCUPATE

 Acest strigăt se va adresa în primul rând celor direct responsabi pentru atâta durere acumulată în decursul unei perioade mari de timp, de dimensiuni atât de mari, de o masă impresionantă de victime.

Şi dacă logica nu şi-a întors definitiv spatele oricărui eveniment din viaţa oamenilor – abandon tragic pe care istoria l-a cunoscut nu o singură dată, în perioadele de decandenţă totală, ca aceea de sfârşit de secol şi de mileniu pe care o trăim – victimele atâtor calamităţi îşi vor uni strigătele pentru a cere omenirii un mare act de dreptate, justiţierea celor responsabili.

Aceşti responasbili au fost în primul rând conducătorii de vârf ai Partidului Comunist Rus – care şi în ierarhia puterii din Rusia sovietică aveau de asemenea cea mai mare autoritate, întrecând-o pe cea a guvernului comunist - şi pari passu pe capii Partidelor comuniste şi a guvernelor naţiunilor subjugate.

Cu adevărat, ei nu aveau cum să nu cunoască nenorocirea şi mizeria extremă în care doctrina şi regimurile comuniste afundau mulţimea, dar cu toate acestea nu au ezitat să răspândească această doctrină şi să impună cu forţa acest sistem.

 

III. SUNT INTERPELATE VICTIMELE NEVINOVATE, LAŞII, COLABORAŢIONIŞTII (VOLUNTARI SAU NU) COMUNISMULUI DIN OCCIDENT

 Dar – făcând iarăşi apel la logică - nu numai în legătură cu aceşti oameni, familii, etnii şi naţiuni întregi vor cere să se facă dreptate.

Istorici optimişti şi superficiali au slăbit reacţia popoarelor libere în faţa intrigilor ţesute de comunismul internaţional

 În al doilea rând, ei se vor îndrepta spre numeroşii istorici occidentali care în tot acest lung interval de dominaţie sovietică, au descris într-un mod optimist şi foarte superficial cele întâmplate în lumea comunistă şi îi vor întreba de ce – în operele lor de sinteză, citite şi aclamate de anumite mass-media în întreaga lume – s-au limitat să spună atât de puţin despre imensele nenorociri: acest lucru a avut ca efect atenuarea reacţiei fireşti şi necesare a popoarelor libere împotriva infiltrărilor şi intrigilor comunismului internaţional.

Istorici optimişti şi superficiali au slăbit reacţia popoarelor libere în faţa intrigilor ţesute de comunismul internaţional

 În sfârşit, tot aceşti nemulţumiţi se vor adresa autorităţilor publice din ţările bogate ale Occidentului, întrebându-le de ce au făcut atât de puţin pentru a elibera acest număr nesfârşit de victime din noaptea deasă şi fără sfârşit a sclaviei sovietice.

Ştim prea bine că acum aceste autorităţi publice – mereu surâzătoare, bine odihnite, bine spălate şi bine hrănite – ar răspunde jovial: “Dar cum! Tocmai pe noi! Pe noi, care am trimis guvernelor voastre atâţia bani, cărora v-am acordat atâtea credite, de la care am acceptat ca bune atâtea mărfuri defecte lucrate în fabricile voastre inferioare! Numai ca să vă mai potolim foamea! Tocmai nouă ne adresaţi această acuzaţie nesocotită? Şi vor adăuga: “Adresaţi-vă la ONU, adresaţi‑vă la UNESCO şi la atâtea alte instituţii care sunt atât de preocupate de drepturile omului; priviţi câte proclamaţii pompoase şi corect redactate, din punct de vedere literar, am răspândit în tot Occidentul, protestând împotriva situaţiei în care vă aflaţi… Toate acestea nu v-au fost de ajuns?”

Dacă aceşti amabili prepotenţi ai Occidentului îşi închipuie că vor frâna în acest fel obiecţiile cu care vor fi fără îndoială asaltaţi, se înşeală.

Finanţările Occidentului au prelungit masacrul organizat

 Realitatea concretă şi palpabilă nu este însă atât de simplă, nici foarte uşor de înţeles şi de descris cum par ei să-şi imagineze. Masele mocnind de nemulţumire vor răspunde prin forţă: “Imaginaţi-vă mii, milioane de indivizi supuşi diferitelor torturi pe cuprinsul unor spaţii enorme, de ordinul ţărilor. Acesta era tabloul lumii dincolo de Cortina de Fier. Finanţările acordate de Occident au fost încredinţate, de cele mai multe ori, nu direct nenorociţilor care îndurau torturile, ci tiranilor puşi să conducă aceste enclave ale durerii de dimensiuni naţionale, adică guvernelor care, sub conducerea feroce a Moscovei, menţineau după o cortină de fier, sub jugul servituţii, naţiunile “suverane” şi “aliate” ca Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, şi atâtea altele cum ar fi Republicile socialiste sovietice “unite” cu Moscova şi alte teritorii dependente în mod oficial de despotismul Kremlinului. Aceste guverne-tiran erau, de cele mai multe ori, adevăratele beneficiare ale ajutoarelor Occidentului!”

În acest punct al problemei se trezesc îndoieli pe care nemulţumiţii nu vor înceta să le agite. Şi nu va fi uşor de răspuns la aceste îndoieli.

Este într-adevăr imposibil de negat faptul că o parte a acestor ajutoare primite de guvernele-fantomă de după Cortina de Fier a ajuns până la urmă la respectivele victime, uşurându-le într-un fel sau altul suferinţa, sau chiar salvându-i de la moartea prin înfometare. Chiar şi înainte de această perioadă de convulsii din tabăra celor nemulţumiţi s-au făcut auzite în acest sens obiecţii jenante. 

Cei mai torturaţi şi mai indignaţi dintre ei remarcau că – Occidentul punea în mâna tiranilor resurse care mai atenuau setea de victime tot aşa cum le trimitea celor victimizaţi mijloace care să amorţească indignarea generală şi să conserve în acest mod condiţiile de dominare a aceloraşi tirani.

În acest caz, nu le-ar fi fost de mai mare ajutor popoarelor subjugate dacă din Occidentul nu le-ar fi venit aceste ajutoare, pentru a urgenta momentul în care nemulţumirea ar fi explodat, şi obţinându-se totodată libertatea finală şi completă pentru toţi aceşti sclavi nefericiţi? 

Colaboratori sinucigaşi pentru apărarea comunismului 

Mărturisim că această problemă ne lasă perplecşi pe noi, de la TFP, cu atât mai mult cu cât niciodată nu s-a mai afirmat că acordarea acestor ajutoare ar fi fost condiţionată, de către binefăcătorii occidentali, de dreptul la o supraveghere strictă pentru a împiedica folosirea acestor subvenţii în scopul cumpărării sau fabricării de arme şi muniţii care să folosească la menţinerea sub forţă a popoarelor subjugate, sau pentru a evita ca, în cazul unui război contra Occidentului, să se întoarcă împotriva aceloraşi naţiuni care le-au finanţat..

Să ducem raţionamentul până la capăt. Suntem siguri că, dacă Moscova dispune de bani pentru a contrainforma, cu reţelele sale de propagandă şi de conspiraţie, toate naţiunile pământului, în aceste cheltuieli faraonice nu au intrat părţi considerabile din sumele primite ca acte de binefacere din partea donatorilor occidentali?

În acest caz, aceşti binefăcători ai victimelor comunismului nu au fost în acelaşi timp complicii involunatari – să zicem - ai masacrului şi, în acelaşi timp, colaboratori sinucigaşi în atacul împotriva Occidentului, pe lângă faptul de a fi aliaţi ai ciumei comuniste în toate naţiunile?

Cruciada care nu a avut loc

 Nu ştim dacă aceste naţiuni subjugate vor ajunge într-o zi să fie într-adevăr libere, înainte de venirea catastrofelor purificatoare prevestite de Sfânta Fecioară în apariţiile de la Fatima (cfr. A. Borelli Machado, Apariţiile şi mesajul de la Fatima, Cristianitŕ, Piacenza 1982).

Ceea ce ştim este că într-o zi, când aceste naţiuni vor fi libere, nemulţumirea va cere socoteală pentru toate acestea de la “binefăcătorii” ţărilor subjugate. Iar acestea vor fi obligate, pentru a-şi apăra onoarea, să răsfoiască multe arhive şi să scoată la lumină multe dedesubturi…, dacă nu cumva vor prefera să mutileze totul şi să lase tăcerea să acopere încă o dată întregul adevăr.

În realitate, frumoasele declaraţii ale ONU, UNESCO şi altele asemenea îi vor lăsa indiferenţi, aşa cum victimele rămân indiferente în faţa zâmbetelor servite cu discursuri de solidaritate din partea celor care au asistat cu mâinile încrucişate la chinurile şi torturile pe care le îndurau.

“Noi aveam nevoie de o cruciadă care să ne elibereze! – vor striga - Voi însă ne-aţi trimis doar un colţ de pâine care să ne ajute să îndurăm pe timp indeterminat închisoarea în care trăiam. Oare nu ştiaţi că pentru un condamnat marea soluţie nu este o bucată de pâine, ci libertatea? ”

Poate se vor găsi tot felul de argumente valabile cu care să se răspundă la protestele acestor prizonieri. Totuşi ni se pare că nu sunt aşa uşor de găsit.

O victorie a politicii de mână forte nu ar face decât să agraveze exasperarea şi lamentările 

Presa întregului Occident continuă să atragă atenţia că victoria acestei nemulţumiri de proporţii gigantice nu este încă incontestabilă. Într-adevăr, nimeni nu poate garanta că înnăbuşirea revoltei, executată cu atâta succes şi rapiditate în Piaţa Tien-an-men din Peching şi repetată in aceste ultime zile cu un succes cel puţin aparent în oraşul Baku, capitala Azerbaijianului, nu s-ar putea repeta de nenumărate ori şi împotriva altor nuclee de nemulţumire. Se poate, în sfârşit, admite că aceste represalii succesive vor ajunge în cele din urmă să impună celor nemulţumiţi o caricatură a păcii. O pace cadaverică, tipică celui lipsit de viaţă.

Un asemenea rezultat ar avea cu siguranţă efecte multiple, globale, cele mai multe din ele imprevizibile în momentul de faţă. Cu toate acestea, din punct de vedere al nemulţumirii, acesta nu ar face decât să adâncească, în primul rând cu privire la Occident. În sfârşit, din adâncul închisorilor lor, nemulţumiţii ar mai adăuga câteva înjurături pe lista deja lungă a celor adresate nouă, occidentalilor. 

Ei vor acuza neapărat Occidentul: “Până în 1989-1990 încă nu umplusem fiecare parte a lumii cu gemetele noastre. În 1989-90 am vrut să o facem. Tot de atunci nu a mai rămas nici cea mai slabă umbră de izolare între voi şi noi. Aţi văzut totul, aţi auzit totul, şi cu toate acestea prea puţin aţi mai făcut în plus de puţinul pe care-l făcuserăţi pentru noi”.

Încă o dată, să le răspundem va fi dificil şi ruşinos.

 

IV. SUNT INTERPELAŢI LIDERII DIFERITELOR PARTIDE COMUNISTE ÎMPRĂŞTIAŢI PRIN ÎNTREAGA LUME 

Totuşi, în ce priveşte acuzele şi apelurile în cauză, nu ne iluzionăm că singura polemică posibilă ar fi aceea dintre victimele care strigă prin spărturile zidurilor închisorii sovietice gata să se prăbuşească peste tot şi torţionarii lor, ca şi aceea dintre aceleaşi victime şi “binefăcătorii” lor zâmbitori şi reţinuţi care iau poziţie în favoarea lor din când în când prin Occident, în noua eră a unei servituţi care numai Dumnezeu ştie când se va sfârşi. Totul depinde de cursul unui viitor pentru noi încă enigmatic.

 Dar putem considera verosimilă şi o altă polemică: cea a popoarelor Occidentului şi şefii diferitelor Partide comuniste care s-au instalat confortabil în toate ţările ne-comuniste din lume, graţie atracţiei faţă de pretinsa modernitate ideologică şi tehnologică a comunismului, dublată uneori de forţa de convingere a banilor şi de tactica eficientă a propagandei comuniste.

Nu au văzut nimic? 

Timp de câteva decenii, şefii comunişti din diferite ţări au menţinut un contact constant şi pe mai multe planuri cu Moscova, unde au fost primiţi de mai multe ori ca tovarăşi şi prieteni. 

Nu au raportat nimic? 

La fiecare reîntoarcere în ţară ei luau imediat legătura cu respectivele Partide comuniste, unde toţi îi întrebau nerăbdători ce au văzut şi auzit în acea adevărată Mecca a comunismului internaţional, Moscova. 

Nu au cercetat nimic? 

În clipa de faţă, din câte se pare, dezvăluirile făcute publicului larg de către aceşti vizitatori lăsau să se înţeleagă că în nici un moment de pe parcursul acestor vizite nu au încercat să ia cunoştinţă directă de condiţiile în care trăiau ruşii şi celelalte popoare subjugate. Nu văzuseră rândurile interminabile care, în dimineţile friguroase, se formau la uşile măcelăriilor, panificaţiilor, farmaciilor, în aşteptarea mărfurilor de o calitate mizerabilă şi insuficiente, pe care se bucurau că le pot cumpăra de parcă le-ar fi primit în dar. Nu au observat zdrenţele cu care erau îmbrăcaţi săracii. Nu au remarcat că cetăţeanul era lipsit de orice libertate. Nu i-a impresionat tăcerea tristă şi generală a oamenilor, teama de a vorbi, de frica brutalităţii şi a suspiciunii poliţiei? Nu i-au întrebat pe stăpânii puterii sovietice, ei, susţinătorii comunismului în diferite naţiuni ale lumii libere, de ce există atâta control al poliţiei, dacă regimul era într-adevăr “popular”? Iar dacă nu, de ce era atât de nepopular acest regim care folosea enorme mijloacele propagandistice pentru a convinge Occidentul că ruşii realizaseră în sfârşit dreptatea socială perfectă, într-un paradis al abundenţei de resurse capabil să satisfacă toată lumea?

Dacă cunoşteau sfârşitul tragic al comunismului, de ce au mai dorit să-l construiască în ţările lor?

Dacă liderii comunişti din lumea liberă ştiau care vor fi urmările comunismului, adică ceea ce astăzi poate vedea toată lumea, de ce conspirau pentru extinderea în ţările lor a acestui regim de mizerie, sclavie şi ruşine? De ce nu precupeţeau nici un efort sau bani în lupta asiduă de instalare a comunismului elitele fiecărui sector al populaţiei, începând cu elitele spirituale, clerul, şi continuând cu cele sociale, ale burgheziei înalte şi medii, elitele culturale din Universităţi şi din mediile de comunicaţie socială, elitele vieţii publice, atât civile cât şi militare, sindicatele şi alte organizaţii de clasă din orice pătură socială, pentru a ajunge în sfârşit la tineri şi chiar la copiii de şcoală elementară? Pasiunea ideologică i-a orbit până la puncul de a nu mai înţelege faptul că doctrina şi regimul pe care vroiau să-l construiască în ţara lor nu avea cum să nu producă şi roadele mizeriei şi nefericirii pe care le cunoşteau şi celelalte prelungiri ale lumii sovietice, ca de exemplu spaţiul cuprins de la malurile berlineze ale râului Spree până la Vladivostok?

Când o voce de mare autoritate a spus adevărul: surpriză! 

Cu toate acestea, opinia publică occidentală îşi făcea o idee vagă despre mizeria neagră în care se aflau şi se află şi azi popoarele subjugate, atunci când, în anul 1984, un om de o remarcabilă îndrăzneală apostolică a avut curajul să traseze, în câteva cuvinte semnificative, un tablou sumar, în Occident parcă ar fi căzut o bombă a cărei detonare s-a auzit în toată lumea.

Cine era acest om? Un teolog de renume mondial, o înaltă oficialitate a Bisericii, cardinalul german Joseph Ratzinger, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Ce a spus el? Iată cuvintele sale: “Milioane de contemporani de-ai noştri aspiră pe bună dreptate la regăsirea libertăţilor fundamentale de care sunt lipsiţi de către regime totalitare şi atee care au ajuns la putere pe căi revoluţionare şi violente, tocmai în numele libertăţii poporului. Această ruşine a timpului nostru, care nu poate fi ignorată; sub pretextul că le asigură libertatea, ţine naţiuni întregi în condiţii de sclavie nedemne de fiinţa umană.”

(”Învăţături despre unele aspecte ale teologiei eliberării”, Congregaţia pentru doctrina Credinţei, 6 august 1984, n. XI, 10), cfr. V. Messori, “Raport asupra credinţei”, în „Dialog cu cardinalul Joseph Ratzinger”, Edizioni Paoline, 1985, p. 201).

A spus numai atât, şi opinia publică occidentală a rămas cutremurată. Ani mai târziu, enorma criză care a cuprins lumea sovietică a dovedit nu numai că avusese dreptate Cardinalul, dar şi mai mult, cuvintele sale nu reprezentau decât un tablou sumar al unei realităţi oripilante.

Marea interpelare care va veni 

Ceea ce se întâmplă la această oră în lumea sovietică atrage atât de mult atenţia generală, încât nu este loc aici de reflecţii, analize sau apeluri mai profunde.

Dar pentru toate acestea va veni momentul potrivit. Şi atunci opinia publică îi vor întreba pe capii partidelor comuniste, în tot Occidentul, de ce au rămas comunişti, când ştiau în ce mizerie a târât comunismul toate naţiunile supuse de Moscova. Le vor cere să explice de ce, cunoscând situaţia tragică a Rusiei şi a naţiunilor prizoniere, au acceptat să conducă un partid politic al cărui unic scop era acela de a târâi în această stare de mizerie, sclavie şi ruşine şi ţările lumii libere, în care se născuseră; pentru că au urmărit cu atâta tărie acest rezultat tenebros încât nu au ezitat să le ascundă până şi propriilor lor adepţi acel adevăr care i-ar fi determinat măcar pe câţiva să dezerteze îngroziţi din rândurile celor roşii.

Această atitudine a şefilor comunişti din diferite naţiuni libere, organizzati în clică cu Moscova pentru a ruina fiecare ţară în parte, va rămâne pentru posteritate ca una din marile enigme ale istoriei.

Încă de acum această enigmă începe să stimuleze curiozitatea celor care au privirile suficient de agile pentru a percepe problema şi a-i căuta cauzele.

Cosmetizarea grăbită a faţadei Partidelor Comuniste nu sunt o garanţie a schimbării efective de doctrină 

Tabloul vechi de 70 de ani, pe care atâţia conducători ai diferitelor Partide Comuniste din toată lumea nu au vrut sau nu au putut să-l vadă şi care este dezvăluit astăzi de dramaticele evenimente care au zguduit lumea sovietică – acest tablou, spuneam, începe în aceste zile să proiecteze o vizibilă stare de rău asupra Partidelor Comuniste din diferite ţări ale lumii. Aceeaşi etichetă de “Partid comunist”, cu care atâta de mândreau, apare tot mai ineficientă pe plan psihologic şi supărătoare în plan tactic.

De aceea, mulţi dintre ei tind să se identifice astăzi ca “socialişti”. Această schimbare – mai spun ei – nu este doar una de etichetă, ci, pretind ei, şi una de conţinut.

Aceste schimbări tactice ne îndeamnă la câteva reflecţii:

1. Ceea ce vor face pe viitor Partidele Comuniste nu-i va putea ajuta, în sine, să justifice ceea ce au făcut (sau nu au făcut) până în acest moment. De exemplu, schimbarea de etichetă nu explică de ce, până în clipa de faţă, au sprijinit tot ce se făcea în lumea sovietică, şi nici tăcerea de gheaţă a Partidelor Comuniste din lumea liberă cu privire la mizeria cumplită care domnea în Rusia şi în tările prizoniere. Spunând acestea, întrebările şi solicitările în cauză, pe care le-am enunţat mai sus, rămân neatinse.

2. Schimbările în curs ar putea fi luate în serios numai în cazul în care Partidele Comuniste ar anunţa clar:

a) ce s-a schimbat în doctrina lor filosofică, socio-economică, etc. 

b) de ce au făcut acestă schimbare şi ce legătură are ea cu Perestrojka. 

3. Pe lângă aceasta, mai trebuie ca Partidele Comuniste să spună clar:

a) cum îşi definesc astăzi poziţia cu privire la libertatea Bisericii Catolice şi, mutatis mutandis, a celorlalte religii;

b) în ce fel au ajuns să conceapă libertatea partidelor politice, dar şi a diferitelor curente filosofice şi culturale, în lumina drepturilor persoanei umane reflectate în lumina Decalogului;

c) dacă şi-au schimbat – şi în ce – doctrinele şi proiectele legislative ce privesc insituţia familiei, a proprietăţii şi a liberei iniţiative;

d) în sfârşit, dacă ei consideră acest nou “look” drept o ordine stabilă a lucrurilor, sau doar ca o simplă etapă în evoluţia spre alte poziţii;

e) iar în ultimul caz, care sunt respectivele poziţii?

Fără aceste clarificări, spoiala în grabă a faţadei Partidelor Comuniste în culori socialiste nu oferă nici cea mai mică garanţie că într-adevăr, comuniştii şi-au schimbat definitiv doctrina.

 

V. DE CE AU LUPTAT PÂNĂ LA SÂNGE ÎMPOTRIVA ANTICOMUNIŞTILOR CARE ÎNĂLŢAU BARIERE PENTRU A OPRI PĂTRUNDEREA ORORII SOVIETICE ÎN ŢĂRILE LOR? 

Aşadar, a existat ceva şi mai grav. Pentru că aceşti şefi comunişti din toată lumea, la mârşăvia tăcerii organizate cu privire la “paradisul” sovietic, au mai adăugat înfometarea sistematică şi susţinută, timp de 70 de ani, împotriva tuturor acelora – persoane, asociaţii, grupări -  care se implicau cu zel pentru a-şi apăra popoarele de nenorocirea sovietică, încercând să deschidă ochii opiniei publice asupra realităţii?

Reţele întinse în Vest în serviciul duşmanului moscovit.  

Prin acest val de sistematică înfometare, Partidele Comuniste şi-au putut organiza la dispoziţia lor întregi reţele de ajutoare infiltrate în cele mai nebănuite categorii sociale pentru a favoriza comunismul, care avea oricum în rândurile sale un număr însemnat de “naivi utili” (nu neapărat idioţi utili), de executanţi abili ai tacticii “capul plecat sabia nu-l taie”, etc. totul fiind conceput şi realizat în fiecare ţară în parte în funcţie de circumstanţele specifice.

“Utilii naivi”: burghezi, oameni politici, oameni ai Bisericii care nu au atacat comunismul, dar au împroşcat un tir neîntrerupt de defăimări la adresa organizaţiilor anticomuniste  

“Utilii-naivi” erau cei mai indicaţi să distrugă ideea că pericolul comunist ameninţai să contamineze fiecare ţară în parte. “Utilul-idiot” era de preferinţă un representant al Bisericii cu aparenţe conservatoare, un burghez calm şi lipsit de griji, un om politic aparent preocupat de manevre şi şarlatanerii politice lipsite de ideologie. Şi aşa mai departe.

Nici unul din ei nu vedea în mass-media nici măcar puţinul transmis de aceştia despre dezastrul din sânul regimului comunist, nici înaintarea ofensivei roşii în viaţa internă a ţării. Nu se temeau de o lovitură de stat comunistă, şi cu atât mai puţin de o victorie a comunismului. Trăia liniştit, răspândind în jurul lui nepăsarea.

Toate acestea contribuiau la un climat de neîncredere şi dispreţ la adresa anticomunismului, de aceeaşi amploare şi opus climatului de simpatie şi încredere creat în jurul comunismului de însăşi ingenuitatea lor, atât de rar sinceră.

Comunismul nu a fost niciodată reţinut în a profita de ajutorul fraierilor, despre care Scriptura spune “infinitus est numerus” (Eccl. 1, 15) în omenire în general, şi “quorum parvus est numerus” în rândul Roşilor. De reţinut că de cele mai multe ori, “utilii-idioţi” nu luau iniţiativa de a vorbi împotriva personalităţilor care reprezentau asociaţii anticomuniste, pentru că preferau să-i ignore sistematic.

Cu toate acestea, atunci când, în unele cercuri, cineva relata o întâmplare neplăcută, atribuind-o unui sau altui personaj sau grup anticomunist, “utilul-idiot” era acela care confirma cu cea mai mare preocupare faptul, care se indigna cel mai tare, care cel mai adesea prezenta o situaţie detaliată (verosimilă sau neverosimilă) pentru a “întări”.

Dimpotrivă, dacă în aceleaşi cercuri cineva povestea ceva care discredita vreun personaj sau asociaţie comunistă, “utilul-idiot”, folosind sistematic analiza binevoitoare, bazată pe îndoială, se găsea imediat să peroreze, găsind circumstanţe atenuante în favoarea nevinovăţiei celui incriminat, se întrista că investigaţiile excesive ale poliţiei ar fi urmat să tulbure liniştea familiei persoanei în cauză, etc. În toate acestea s-ar putea afla o doză de echitate şi de bun simţ, dar, mai ales, de perfidă şi ipocrită parţialitate în favoarea comunistului. Acest lucru este evident când ne gândim că toţi aceşti ”utili-idioţi” păstrau această atitudine mieroasă numai în favoarea unor personalităţi sau grupuri de stânga, dar niciodată în favoarea personalităţilor de dreapta.

În tot acest comportament, “utilul idiot“, abil, nu pronunţa nici un cuvânt în favoarea comunismului, căci dacă ar fi elogiat prin ceva comunismul, ar fi trezit bănuieli, ar fi încetat să mai pară ingenuu şi, prin urmare, să fie util.

Misiunea altor “utili-idioţi” 

Alţi “utili-idioţi” desfăşurau o muncă tactică unică. Nici ei nu trebuiau să spună nici un cuvânt explicit în favoarea comunismului. Sarcina lor esenţială consta în a-i ghida spre comunism pe cei care se îndreptau spre mişcările de stânga, facându-i să colaboreze poate numai parţial cu Partidul Comunist. De exemplu, la o adunare a proprietarilor de terenuri ce exprimau voalat idei împotriva Reformei Agrare, aceşti “utili-idioţi” trebuiau doar să se plângă de neproductivitatea unor pământuri arendate, inducând astfel în oameni o atitudine de împotrivire la ideea de arendă şi astfel la o acţiune agro-reformatoare cel puţin parţială din planul Reformei Agrare integrale, care era scopul comuniştilor. Astfel, comuniştii şi “utilii-idioţi” au format un front unic favorabil Reformei Agrare moderate.

Aceasta ar fi prima etapă. În acest grup “moderat”, aceiaşi “utili-idioţi” i-au încurajat pe unii să formeze un grup care ar fi cerut confiscarea nu doar a marilor proprietăţi ci şi a proprietăţilor medii. Aceasta era o invitaţie implicită ca, odată atins acest rezultat, toţi cei de stânga să meargă cu el în front unic spre noua etapă, adică reforma prin care se confiscau toate proprietăţile agricole, fie ele mari sau mici.

Alţi colaboratori ai comunismului 

S-ar putea vorbi şi despre cei care aplică tactica „capul plecat sabia nu-l taie”, etc., dar am lungi inutil studiul de faţă. Pentru a obţine un tablou general reprezentativ pentru ce ar însemna înaintarea comunismului într-o anumită ţară este nevoie cel puţin să ţinem cont de tot ce am descris până acum.

Aspectul sinistru al acestui tablou este fără îndoială şi în primul rând, o consecinţă a tragicului destin rezervat oricărei ţări aflate sub dominaţie comunistă

Tentativă de distrugere prin calomnie: fiasco al campaniilor de presă împotriva TFP brazilian 

Caracterul sinistru al acestui tablou constă tocmai în injustiţia sofisticată cu care, pentru a înlesni înaintarea inamicului, se încearcă acoperirea ei prin murmure de calomnie anonimă, târându-i în acest fel în noroiul defăimării, pe cei care au avut şi au “vina de neiertat” de a-şi fi apărat ţara de cei care au vrut să-i impună o soartă în care geme şi suferă un număr crescând de naţiuni şi etnii prizoniere.

Uneori aceste atacuri favorizate şi încurajate de comunişti, când nu erau direct sau indirect provocate, nu s-au limitat la calomnii şoptite în surdină, ci au ajuns să capete proporţii de adevărate campanii de presă, fiecare din ele spulberând ca un taifun devastator căruia se credea că TFP nu va rezista.

Acest taifun găsea repede sprijin în toate cercurile de “utili-idioţi” împrăştiaţi în toată ţara, cu diversele şi neobositele lor echipe de detractori făcuţi să opereze în familii, la altar, în cercuri şi grupuri profesionale.

În timp ce totul murmura, totul se frământa, totul striga, TFP îşi pregătea liniştit replica. Şi când în cele din urmă, ea apare, mereu senină, politicoasă, dar de o logică irefutabilă, argumentele asociaţiei noastre reduce adversarul la tăcere.

Niciodată nu vor mai relua atacul, preferând adăpostul bârlogului. La fel fac şi suporterii lor de orice tip. Treptat toţi uită tot: inamicul se retrage pe furiş, fără ca, în general, TFP să piardă nici un partener, colaborator sau corespondent, nici un prieten, binefăcător sau simpatizant.

Deşi aceste campanii de presă tind să se extindă, pe cât posibil, în toată lumea, nimic nu a împiedicat continua înmulţire a familiei TFP autonome şi înfrăţite, cea mai mare adunare de asociaţii declarat anticomuniste inspirate din Magisterul tradiţional al Bisericii în societatea contemporană. Aceasta este atât de adevărat, încât există la ora actuală TFP pe toate continentele.

*     *     *

Între timp iată că au sosit zilele lui Gorbaciov, care au provocat ceea ce vedem. Acum este evident pentru toţi adevărul despre ce s-a întâmplat în Rusia sovietică şi în imensul conglomerat de naţiuni cotropite.

TFP-urile au dreptul de a face publice aceste reflecţii şi de a acuza în special pe proprii duşmani direcţi, conducătorii comunişti din Occident.

 

VI. MAREA CRUCE: LUPTA ÎMPOTRIVA FRAŢILOR DE CREDINŢĂ 

Oricât am putea continua aceste reflecţii, dat fiind complexitatea subiectului în discuţie, ele nu ar putea survola un punct de importanţă capitală.

Este îndelungata neînţelegere – din atâtea motive dureroase – între noi şi un mare număr de fraţi în credinţă.

De la Pius al IX-lea la Ioan Paul al II-lea 

Încă din anii glorioşi dar plini de suferinţă ai pontificatului Papei pius al IX-lea (1846-1878) documentele pontificale relevau o opoziţie radicală şi malignă între doctrina tradiţională a Bisericii pe de o parte şi rătăcirile sentimentaliste ale comunismului utopic, cât şi atacurile pedante şi veninoase ale comunismului ştiinţific sau marxist.

Această incompatibilitate nu avea cum să nu se intensifice în timpul pontificatelor succesive, cum demonstrează, de exemplu, afirmaţia lapidară a lui Pius al IX-lea din Enciclica “Quadragesimo Anno” din 1931: “Socialismul este fondat pe o concepţie proprie asupra societăţii, ireconciliabilă cu creştinismul adevărat. Socialismul religios, socialismul creştin, sunt termeni care nu pot sta alături: nimeni nu poate fi un bun catolic şi să se declare în acelaşi timp un socialist adevărat” (Acta Apostolicae Sedis, vol. XXIII, p. 216). Şi mai evident încă, faimosul decret din 1949 al Sfintei Congregaţii a Sfântului Oficiu, promulgat din ordinul lui Pius al XII-lea, interzicea tuturor catolicilor, să colaboreze cu catolicismul , în termenii aceluiaşi decret, ajungând până la decizia de pedepsi cu excomunicarea anumite forme de colaboraţionism.

Aceste acte pontificale urmăreau să împiedice migrarea catolicilor în rândurile comuniştilor, dar şi de a evita infiltrarea comuniştilor printre catolici, cu pretextul de a colabora împreună la rezolvarea anumitor probleme socio-economice.

Acest punct era de o importanţă deosebită, pentru că, întinzând o mână catolicilor (“politica mâinii întinse”) în numele acestei colaborări perfide, comuniştii declaraţi şi în special “utilii-idioţi” de orice fel, intreu într-o convieţuire familiară şi asiduă cu catolicii, creând o climă propice pentru a trasforma un număr considerabil de fii ai Bisericii în adepţi ai gândirii şi acţiunii tipic marxistă.

Politica Vaticanului de deschidere spre Est (Ostpolitik) 

De la Kremlin până la cel mai neînsemnat cătun, maşina propagandistică a comunismului internaţional şi-a urmărit cu tenacitate scopurile, a căror consecinţă a fost atitudinea de destindere, fie faţă de naţiunile libere din Occident, fie faţă de diferite biserici, în special faţă de Sfânta Biserică Catolică.

De aici s-a născut o nouă atitudine din partea uneia sau alteia dintre părţi cu privire la lumea de dincolo de Cortina de Fier. Această schimbare a devenit deja evidentă în timpul pontificatului succesorului imediat al lui Pius al XII-lea, Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963). Şi această tendinţă de deschidere s-a prelungit până în zilele noastre, culminând cu recenta vizită a lui Gorbaciov la Papa Ioan Paul al II-lea.

În 1969, odată cu inaugurarea politicii de relaxare (Ostpolitik) a Cancelarului german Willy Brandt, această expresie a devenit la modă în mijloacele de comunicare sociale, pentru a ajunge să fie aplicată şi cu privire la politica de deschidere a Vaticanului. În realitate, Vaticanul a precedat din punct de vedere cronologic deschiderea Bonnului.

Desigur, de la Pius al XII-lea la Ioan Paul al II-lea linia politicii de destindere a Vaticanului faţă de lumea comunistă a cunoscut schimbări enorme. Aceasta implică fără îndoială aspecte doctrinale de competenţa Magisterului suprem al Pontifului Roman. Dar materia este prin excelenţă diplomatică şi, prin urmare, poate face obiectul unor aprecieri din cele mai variate din partea credincioşilor.

De aceea, nu avem nici o îndoială când afirmăm că avantajele obţinute de cauza comunistă prin Ostpolitika Vaticanului nu au fost mari, ci de-a dreptul incalculabile. Un exemplu edificator pentru cele întâmplate este chiar Conciliul Vatican II (1962-1965).

Într-adevăr, în atmosfera de început a acestei politici a Vaticanului au fost invitaţi reprezentanţi ai bisericii greco-schismatice („ortodoxe”) ruse pentru a urmări, în calitate de observatori oficiali, lucrările respectivului Conciliu. Ce avantaje trăgea din aceasta Sfântul Scaun? Din câte cunoaştem până în prezent, infime. Dezavantaje? Amintesc doar unul singur.

Sub conducerea la început a lui Ioan al XXII-lea şi apoi a lui Ioan Paul al II-lea, s-a întrunit ceea ce s-a numit, sub aspectul numărului participanţilor, cel mai mare Conciliu Ecumenic din istoria Bisericii. În cadrul lui se dorea tratarea celor mai importante probleme de actualitate care priveau cauza catolică. Dintre acestea nu putea lipsi – în mod hotărât! – atitudinea Bisericii faţă de cel mai mare adversar al său la acea oră. Adversar fundamental opus ca doctrină, atât de puternic, atât de brutal, atât de insidios, încât Biserica nu putea identifica vreun caz similar în istoria ei aproape bimilenară. A discuta despre problemele contemporane ale religiei fără a vorbi despre comunism ar fi fost ca şi cum s-ar reuni astăzi un congres mondial al medicilor să discute despre principalele maladii ale timpului nostru, fără a vorbi despre SIDA...

Şi totuşi, Ostpolitika Vaticanului a acceptat aceasta din partea Kremlinului.

Kremlinul a declarat că, dacă în şedinţele Conciliului, se va dezbate problema comunistă, observatorii bisericii greco-schismatice ruse se vor retrage definitiv. O asemenea ruptură răsunătoare a raporturilor făcea să îngheţe multe suflete sensibile; totul deschidea calea, în acel caz, spre o recrudescenţă barbară a persecuţiilor religioase de după Cortină. De teama unei asemenea rupturi, Conciliul nu a discutat problema SIDEI comuniste!

Mâna întinsă era acoperită de o frumoasă mănuşă: mănuşa de catifea a cordialităţii. Dar mănuşa îmbrăca o mână de fier. Cele mai înalte autorităţi ale Bisericii ştiau foarte bine asta. Dar asta nu i-a împiedicat să-şi continue Ostpolitika, care i-a determinat pe tot mai mulţi catolici să dezvolte faţă de comunism o atitudine interioară echivalentă cu „căderea unor bariere ideologice” şi, în viaţa concretă, să colaboreze tot mai mult cu stânga în ofensiva împotriva capitalismului privat, în favoarea capitalismului de Stat, iluzionându-se că primul se opunea „opţiunii prefenţiale pentru cei săraci”, în timp ce cel de-al doilea părea să aibă diferite afinităţi (şi chiar mai mult de atât) cu această opţiune, atât de aprobată de actualul Pontif. Ce dezminţire sfâşietoare a dat acestor previziuni capitalismul de stat!

TFP în mijlocul furtunii 

Întregul şir al evenimentelor cu adevărat dramatice i-a zguduit profund (dacă nu ar fi existat încrederea în Preafericita Fecioră Maria, s-ar fi putut mai bine spune că i-a îndurerat până la sânge) pe membrii TFP braziliene.

De aceea, încă din „zorii” tulburi şi însângeraţi ai acestei crize, o mână de catolici care au stat la baza viitoarei noastre asociaţii, a dat alarma (cfr. Plinio Corręa de Oliveira, “Em Defesa da Acăo Católica”, 1943, cu o prefaţă de cardinalul Benedetto Aioisi Masella, pe atunci nunţiu apostolic în Brazilia. Opera a făcut obiectul unei importante scrisori elogiative din partea Papei Pius al XII-lea, scrisă de către Substitutului Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun, monsenoirul G.B. Montini, mai târziu Paul al VI-lea).

Imediat a început un tir de contraatacuri care au făcut ca un mare număr de medii catolice (pepiniera viitorilor comunişti atât de utili în agitaţiile din anii 1963-1964) să se închidă total mesajului nostru. Astfel, ecumenici cu totul şi cu toţi, dar mai ales faţă de stângişti, catolicii de stânga se erijau încă de atunci în “inchizitorii” noştri!

Atunci a început cea mai dureoasă parte a luptei noastre. Dacă odinioară această luptă era îndreptată împotriva lupilor flămânzi şi gata să sfâşie, acum, în numele fidelităţi noastre faţă de Biserică, eram nevoiţi să o îndreptăm spre aceeaşi turmă, şi, chinuitor!, chiar împotriva păstorilor acestei sau acelei turme binecuvântate de Domnul Nostru Isus Cristos.

Toată această luptă, lungă şi scăldată în lacrimi, sudoare şi sânge, plină de deziluzii, a fost povestită de TFP în două cărţi, una dintre ele recent apărută (Meio Seculo de Epopeia anticomunista, 1980; Um Homem, uma obra, uma gesta, 1989), pe care nu este nevoie să le rezumăm aici.

Să spunem doar că, bucurându-se se susţinerea unor TFP-uri extraordinare existente atunci (respectiv în Argentina, Bolivia, Canada, Cile, Colombia, Equador, Spagna, Stati Uniti, Uruguay e Venezuela), a fost lansat documentul intitulat “Politica Vaticanului de deschidere faţă de guvernele comuniste: pentru TFP, omisiune sau rezistenţă?”, adresat Papei Paul al VI-lea, în care toate asociaţiile înfrăţite sau autonome se declarau alături de noi pe poziţie de respectoasă rezistenţă la Ostpolitika Vaticanului. Spiritul care a determinat acest gest şi care însufleţeşte deasemenea TFP-urile şi Birourile ei costituite astăzi în 22 de ţări, se poate rezuma în următorul apel cuprins în aceeaşi declaraţie: “În această atitudine filială, îi spunem Păstorului Păstorilor: sufletul nostru este al Vostru, viaţa nostra este a Voastră. Porunciţi-ne ce doriţi. Dar nu ne cereţi să stăm cu braţele încrucişate în faţa lupului roşu care atacă. Conştiinţa nostra refuză aceasta”.

Interpelare? Nu, apel frăţesc 

Vouă, iubiţi fraţi în credinţă, a căror vigilenţă a fost sau este în curs de a fi înşelată de oroarea comunistă, nu vă vom face nici un proces de conştiinţă. Din inimile noastre mereu senine porneşte spre voi un apel fratern, de iubire fierbinte în Cristos Domnul: în faţa tabloului teribil care în aceste zile se înfăţişează înaintea ochilor noştri, recunoaşteţi măcar în această clipă că aţi fost înşelaţi. Smulgeţi ceea ce ieri aţi ajutat să se înalţe şi luptaţi alături de cei la nimicirea cărora ajutaţi şi astăzi”.

Sincer, categoric, fără ambiguităţi tendenţioase, ci cu o francheţe demnă de respectul profund al celui care se căieşte umilit, întoarceţi spatele celor care v-au minţit cu cruzime şi priviţi-ne, senini şi cu sentimente fraţeşti, ca pe nişte fraţi de credinţă.

Acesta este apelul pe care vi-l facem astăzi. El reflectă dispoziţia noastră sufletească dintotdeauna, de ieri şi de astăzi.

În cuvintele noastre din încheierea acestui document, vocea ni se umple de emoţie, respectul pe care Vi-l purtăm o mai reţine; ochii noştri filiali se ridică respectuos către voi, venerabili Păstori care nu ne-aţi împărtăşit crezul. Cum am putea găsi cuvinte de afecţiune şi respect demne de rostit înaintea vostră – inimilor voastre – într-un moment ca acesta? Mutatis mutandis, nu găsim cuvinte mai potrivite decât acelea pe care, în 1974, le adresam defunctului Papă Paul al VI-lea.

Le pronunţăm în genunchi, cerând binecuvântarea şi rugăciunile vostre. Asta e tot.

*     *     *

Diferitele interpelări enunţate la punctele II până la V şi apelul adresat catolicilor de stânga (punctul VI), sunt formulate de TFP în deplină responsabilitate în acest document, publicat cu aprobarea membrilor Consiliului său Naţional.

Desigur, toţi cei interpelaţi – sau cei cărora le-am adresat apelul – au dreptul de a răspunde , iar pentru capii comunişti ai Occidentului şi pentru stânga catolică, acest răspuns reprezintă nu numai un drept, dar o datorie.

Lor, aşadar, le adresăm ultima nostra întrebare: Veţi rămâne muţi sau veţi răspunde?

Aveţi cuvântul. 

San Paolo, 11 februarie 1990

Sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Lourdes 

• În ceea ce priveşte Reforma Agrară şi campanile de presă îndreptate împotriva TFP, autorul s-a rezumat la două exemple luate din realitatea brasiliana. Sigur că se pot produce şi alte exemple, inspirate din realitatea altor naţiuni, care vor confirma teza de fond a studiului de faţă.